Faptele bune nu sunt doar un indemn al scripturii, ele devin si o impacare cu noi insine atunci cand simtim ca binele indreptat spre altul a adus alinare sau bucurie. Un cersetor infometat se va bucura sa primeasca o bucata de paine, un prieten intristat se va bucura sa primeasca un sfat care ii da incredere, un caine captiv intr-un gard va simti eliberare daca va fi salvat, un copil abandonat va simti fericire sa primeasca o jucarie. Exemplele sunt nenumarate. A face milostenie capata sens pe deplin spre maturitate, dar este o atitudine care trebuie cultivata de mici tuturor. Evitam zgarcenia, evitam lacomia, evitam lauda. Sunt prime etape in a construi milostenia.   Punandu-ne tot timpul si in pielea celui trist, celui infometat, celui incercat sa incercam sa-i oferim aceleasi lucruri pe care ni le-am dori si noi: un sfat intelept si bine gandit care sa ajute, o mancare cu gust celui nemancat, o incurajare rationala celui care si-a pierdut speranta. E ca si in raportul dintre cat inveti si reusita obtinerii unor rezultate pe termen lung, cat de multa pasiune depui in ceva ce-ti place, cat de mult ai vrea in unele momente ca parintii sa fie mandri de tine. In toate aceste situatii nu punem limite, ci doar facem tot ce ne sta in putinta sa reusim. Cu aceeasi forta, cu aceeasi indemanare ar trebui sa tratam si pe cei de langa noi care resimt o nevoie. Cand putem, sa o facem, fara sa judecam, fara sa calculam pana la virgula cat din timpul, banii sau priceperea noastra am consumat. E si un principiu de moralitate care ne mentine buni, apelabili in fata celorlalti si capabili sa indreptam lucruri si oameni. Pentru ca umanitatea nu cunoaste limite.